Cum își impun giganții farmaceutici produsele? Cu circa 5.500 de articole ce apar zilnic în peste 25.000 de reviste medicale din toată lumea, studii falsificate, medici manipulați, angajarea unor profesori respectabili din facultățile de medicină care să le promoveze produsele, sponsorizarea participării medicilor la conferințe internaționale, autorizarea ghidurilor medicale și exemplele pot continua. Astfel, Blech punctează faptul că nu numai pacienții cad victime ale acestor practici, ci și medicii, și propune câteva soluții de remediere a acestei situații, printre care și stabilirea unui cod etic în ceea ce privește legăturile medicilor cu industria farmaceutică.
Șase miliarde de bolnavi imaginari
Manipulând membri influenți ai comunității medicale, lobby-iștii industriei de medicamente au modificat încet-încet normele anumitor valori biologice (colesterol, tensiune arterială…), cu scopul de a crește numărul pacienților „susceptibili a fi tratați”. Căci a convinge oameni perfect sănătoși că trebuie să se îngrijească pe viață este pentru fabricanți o veritabilă rentă viageră. Și pentru a ne face să credem o asemenea absurditate, ei ne induc ideea că, dacă nu ne îngrijim anticipat, vom fi debilitați de boli cardio-vasculare, ne vom pierde facultățile mintale din cauza degenerescenței neurologice, vom muri de cancer… și câte și mai câte. Iar principalul argument de vânzare al negustorilor de sănătate este frica.
Textul de mai jos face parte din postfața ediției franceze a cărții lui Jörg Blech, scrisă de medicul și scriitorul Martin Winckler:
«La începutul anilor 1980, când am început să practic medicina, am făcut cunoștință cu două „boli” foarte răspândite în Franța, dar care nu figurau în niciun tratat de patologie: criza de ficat și spasmofilia. Ambele loveau mai ales femeile. Pacientele care se prezentau ca suferind de aceste boli veneau cu sutele în fața tânărului medic care eram pe atunci și nu înțelegeam de ce numeau ele astfel niște suferințe care, în ochii mei, aveau un cu totul alt nume decât cel pe care-l utilizau ele.
Femeile care „sufereau de ficat” îmi vorbeau de simptome care apăreau o dată sau de două ori pe lună, de obicei înainte de ciclul menstrual: grețuri, vărsături și mai ales o durere de cap violentă, accentuată de lumină și zgomote, care le determina să meargă în dormitor, într-un întuneric total. Cele care se autocalificau drept „spasmofilice” îmi descriau simptome mai puțin sistematizate – furnicături sau paralizii ale membrelor – ambele însoțite de o angoasă considerabilă.
Pe parcursul studiilor mele, am avut șansa de a fi format de medici curioși și dotați cu bun simț. Ei m-au învățat că așa-zisa „criză de ficat” este o migrenă însoțită de simptome digestive, iar femeile „spasmofile” sunt cele angoasate, suferind de crize de panică. Prin urmare, știam că nici unele nici celelalte nu erau atinse de o boală reală, ci reacționau în acest fel personal la agresiunile vieții. Iar ușurarea suferințelor lor putea fi realizată prin metode terapeutice simple și, în primul rând, prin dez-dramatizarea simptomelor lor. Însă dificultatea nu consta în „rectificarea diagnosticului”. Ele îmi ascultau explicațiile cu interes, căci nu li se mai dăduseră asemenea detalii. Ceea ce nu puteau ele să conceapă era faptul că nu aveau nevoie de un tratament pe termen lung.
Femeile cu migrene fuseseră deja supuse la radiografii ale vezicii și la câteva prelevări de sânge care arătaseră „ceva suspect”, un „sediment” în vezică, de pildă. Existența acestui „semn obiectiv” justifica prescrierea de „hepatotrope” și de alte medicamente colagoge, termen pseudo-savant al medicamentelor pentru ficat și bilă, recomandate, nu-i așa?, a fi luate 365 de zile pe an.
Spasmofilicele, care erau și ele îndreptățite la prelevări sanguine și uneori la electrocardiograme total neinterpretabile (dar liniștitoare, le spuneau medicii), nu erau mulțumite când le explicam că magneziul pe care-l înghițeau 15 zile pe lună de ani de zile nu era decât un placebo și că anxietatea lor cronică avea mai multe șanse de atenuare printr-o psihoterapie adecvată și un mediu în care să nu mai fie văzute ca bolnave.
„Un om sănătos este un bolnav care se ignoră”, declară doct personajul Knock din piesa cu același nume a lui Jules Romain. Acesta pune jaloanele unei viziuni asupra sănătății definită în întregime de către medic. O viziune compusă din dictate și avertismente îngrijorătoare. O viziune teroristă și nevindecătoare. Cartea lui Jörg Blech începe prin a-l cita pe Knock, personaj emblematic pentru lumea în care trăim astăzi, când vorbim despre sănătate. În Franța, găsim în farmacii mii de mărci de medicamente. În schimb, lista de medicamente esențiale, indispensabile tratării principalelor afecțiuni ale locuitorilor țărilor sărace, stabilită de Organizația Mondială a Sănătății, numără 325. Să însemne aceasta că dacă avem mai multe medicamente suntem mai bine îngrijiți? Evident, nu!
Un astfel de Knock, transformat în Big Brother în țările bogate, este subiectul cărții lui Jörg Blech. De 50 de ani încoace, industria de medicamente Big Pharma a crescut neîntrerupt, făcându-ne să credem că ne vrea binele. Nici vorbă de-așa ceva! Industria de medicamente (și, o dată cu ea, cea a aparaturii de dozaj biologic, a mașinăriilor de diagnostic, a cosmeticelor și a instrumentelor chirurgicale) a făcut din deviza personajului lui Jules Romain laitmotivul său, modificând-o un pic: „Orice om sănătos e un posibil consumator, cu condiția să fie făcut să creadă că e bolnav”. Termenul esențial aici este „consumator”.
Aud adesea politicieni care blamează comportamentul cetățenilor „consumatori” când vine vorba de sănătate. Câtă ipocrizie! Pe de-o parte, cetățeanul de azi este îndemnat să consume bunuri materiale, pentru a menține creșterea industrială. Pe de altă parte, i se reproșează că solicită îngrijiri inutile, care grevează bugetul securității sociale. În această ecuație sunt uitate două elemente importante, care-i caracterizează pe „consumatorii” de azi, ca și pe pacientele de ieri, despre care am vorbit la începutul acestei prefețe: tratamentele care li se prescriau nu serveau la nimic și costau scump asistența socială, dar femeile le luau în mod ritualic, în speranța că acestea aveau să le prevină simptomele. Cum frecvența migrenelor și a crizelor de angoasă variază mult în timp, în funcție de condițiile de viață, ele atribuiau tratamentului ameliorările spontane și lipsei acestuia reaparițiile spontane (adesea inevitabile) ale simptomelor.
Pe scurt, femeile erau prinse între două focuri. Ca mulți dintre consumatorii de îngrijiri medicale din ziua de azi. Căci, la urma urmei, cine le prescrisese aceste tratamente? Cine le convinsese că aveau absolută nevoie de ele? Medicii, învestiți cu aura de încredere, conferită de titlul lor. Iar acești medici, de ce credeau ei în aceste diagnostice inexistente? Pentru că le fuseseră predate la facultate și ulterior întreținute de către vizitatorii farmaceutici, care veneau să le propună tratamentele pe care le așteptau pacienții lor.
După 20 de ani, merg lucrurile mai bine? Nu, chiar mai rău. E adevărat, „criza de ficat” a dispărut din limbajul medicilor francezi (și al învățământului medical), dar industria a înțeles bine ce profit poate să scoată de pe urma celor 15% din populație care suferă de migrene: tratamentele și remediile antimigrenoase, unele mai scumpe decât altele, sunt din ce în ce mai numeroase. Și acestea le sunt prescrise pacienților fără a li se spune că medicamentele vechi, mai bine cunoscute, sunt și cele mai ieftine și mai eficiente.
În Franța, spasmofilia nu mai face parte dintre diagnosticele oficiale, dar prescrierea anxioliticelor și a antidepresivelor este cea mai frecventă dintre toate țările industrializate. Căci, ne explică Jörg Blech, dacă în trecut se spera găsirea unui tratament pentru fiecare boală, azi, mai mult ca oricând, negustorii de sănătate par să vrea să găsească o boală pentru fiecare moleculă fabricată.
